Am tot citit pe ici-pe colo cum că astăzi ar fi ziua fetelor. Nu am o fată deși mi-am dorit (asta până am aflat că voi avea băiat, apoi mi l-am dorit pe el și atât) dar pentru că am fost una din fetele părinților mei sunt în postura de a scrie câte ceva în legătură cu această zi.
Poate că nu am fost plănuită (am fost concepută în ’88 când alimentele de bază se primeau pe cartelă și concediul de maternitate era de un an sau mai puțin, cui îi stătea gândul la un alt copil în condițiile alea?), poate nu am ieșit băiat așa cum probabil își doreau ai mei având deja o fată acasă, poate nu am fost nici fata model și nici multe momente prin care să îi fac pe ai mei mândri de mine nu am oferit DAR am fost iubită și educată într-o familie unită.
A fost asta suficient?
Poate că da sau poate că nu. Am avut momente, în special în adolescență, când mi-aș fi dorit ca lucrurile să fie altfel. Să nu mă mai compar cu alte fete, să nu mă mai consider grasă, să nu mă mai consider inutilă pentru că nu produc nimic, să fiu înțeleasă. Sigur, în cele spuse de mine se identifică 85% din adolescenți, diferența o fac părinții și atitudinea lor față de trăirile adolescenților.
Eu nu am avut parte de înțelegere sau de discuții interminabile cu mama mea, așa cum am văzut în filme. Totul se rezuma la reproșuri din partea ei urmate de neîncredere la tot pasul, fapte care mă măcinau pe interior neavând posibilitatea să mă exteriorizez în vreun fel. Dacă eram supărată că sunt grăsuță și nu am talie de viespe așa cum vedeam eu în clipurile de pe Atomic mama mă ”consola” cu replici precum: nu faci nimic toată ziua și apoi te plângi că ești grasă; aveam probleme cu tenul și eram complexată din cauza asta dar nu m-a dus niciodată la dermatolog să rezolvăm problema, din contră, spunea că e vina mea. Nu avea încredere în mine când îi ceream permisiunea să merg la discotecă în perioada vacanței (în timpul școlii nici vorbă de astfel de distracții), trebuia să îi enumăr colegele cu care merg și ora la care mă întorc. Nu e de mirare că iubitul meu (actualul soț) când m-a cunoscut habar nu avea că sunt din oraș pentru că nu mă văzuse niciodată pe nicăieri.
Niciodată nu am fost suficient de bună la învățătură, tot timpul se putea mai bine în viziunea ei, deși eram între primii 3 din clasă pe perioada liceului. Aveam oră de întors acasă când ieșeam vara la plimbare iar dacă stăteam în casă și nu mai ieșeam aveam scandal mereu că stau până seara târziu pe internet. De prea puține ori am primit laude din partea ei deși știu sigur că se bucura în sinea ei dar pur și simplu nu îmi arăta mie lucrul ăsta. Nici când am luat BAC-ul cu peste 9, nici când am luat permisul de conducere din prima, nici când am intrat la facultate la loc bugetat. De fapt ba da, atunci mi-a spus că se bucură, Bravo ție, pentru că era chestiune de bani. Lucrurile astea mi-au zdruncinat încrederea în mine pentru mult timp.
Nu îi reproșez, nici nu mai am cui. Nu i-am reproșat nici atunci, am tăcut tot timpul și am lăsat să treacă. Mi-am spus că voi avea momentul meu de glorie în care o să-i demonstrez că s-a înșelat și că sunt atât de diferită față de alte fete pe care le vedea ea și cu care mă compara. Că sunt inteligentă, frumoasă, muncitoare și știu să fac o grămadă de lucruri.
Am avut momente de glorie și o să mai am dar nu mai am cui să demonstrez asta. Mama nu mai e. Apoi am înțeles că nu totul se rezumă la a demonstra cuiva ceva.
Deci mamelor de fete, fiți acolo pentru fetele voastre când au nevoie și oferiți-le încredere deplină! Câteva coșuri pe frunte și 2-3 kg în plus nu o fac mai urâtă, spuneți-i lucrul acesta! Apeciați orice 10 în catalog chiar dacă e la desen sau sport; corectați-o frumos și la modul înțelegător când își desenează sprâncenele și încalță papuci cu puf blană, spuneți-i de ce nu e bine să bea cot la cot cu băieții și de ce faptul că alege să se mute la iubitul ei cu 30 de ani mai în vârstă ea având 15 nu e o alegere bună.
Acesta a fost un post lacrimogen, promit că nu o să se mai întâmple.
Nu știu dacă acea critică n-a fost constructivă și poate că așa știa să te motiveze. Pe vremuri nu prea se știa de comunicare, nu se punea preț pe așa ceva.
Și eu încerc să motivez pe alții cu critică, zic eu, constructivă. Nu știu dacă e cea mai bună, poate că zic unii că-s hater, dar când îi văd că a 2 a oară nu mai fac aceleași greșeli și încearcă să corecteze… parcă te simți mai bine. 🙂
PS poate reușim să ieșim și noi din bula asta cu fizicul. E cel mai puțin important. 🙂
Marius, vorbim de anii 2000, atunci am fost eu adolescentă, nu e chiar atât de ”pe vremuri” :))
Cum am spus și în articol, nu le reproșez sau ceva, dar din când în când mai e nevoie și de un ”te iubesc, copilul meu” sau de un sincer ”Bravo” când reușești ceva. Nu cât să ți se urce la cap, dar să știi că ești pe drumul cel bun și să continui așa.
Eu nu am ieșit niciodată din bula asta cu fizicul și când eram slabă mă vedeam grasă. Poate ies acum, încă câteva luni de sală și să vedem rezultatele :)), cu puțin noroc până vara viitoare.
Sa stii ca mi-au dat lacrimile. Ma regasesc in povestea ta foarte mult. Nici eu nu m-am inteles bine cu parintii in perioada copilariei. Cu mama ma certam zilnic iar cu tata nu prea vorbeam. Au fost multe momente in care doream sa fiu incurajata de ei dar problemele din famile umbreau aceste nevoi. Dupa ce am plecat la liceu insa, lucrurile s-au schimbat. Ne vedeam doar in weekenduri la inceput, apoi doar in vacante. Distanta asta ne-a apropiat si acum ai mei imi sunt cei mai buni prieteni. Sunt recunoscatoare ca lucrurile au mers spre bine si totul e ok acum. Imi pare nespus de rau ca tu nu mai ai posibilitatea de a vorbi cu mama ta…
Și mie mi-au dat lacrimile în timp ce am scris, de asta am specificat la final că este un post lacrimogen și că nu o să se mai întâmple. Mă bucur că la tine s-au așezat lucrurile de la sine și la mine începuseră să se așeze dar au fost lucruri ce au rămas nespuse.
Nici pe mine mama nu m-a incurajat foarte tare, dar era totusi destul de permisiva. Aveam voie afara, aveam voie sa-mi primesc prietenul in casa, care tot actual sot imi este, aveam voie sa merg la balurile bobocilor in perioada liceului si aveam voie si afara, insa tot o ora stabilita de a reveni acasa. La invatatura eram buna, ai mei erau mandrii de mine si ma recompensau facandu-mi toate poftele. Sunt singura la parinti si m-am bucurat in copilarie de toata iubirea si dragalasenia pariintilor si bunicilor. Desi mama mi-a fost apropiata si foarte deschisa la minte, nu am putut niciodata sa ma confesez in fata ei si sa-i povestesc chestii intime. Nici acum lucrurile nu s-au schimbat. Nu stiu de ce, dar nu imi place, nu ma sint confortabil sa vorbesc cu nimeni chestii de genul asta, in afara de sotul meu.
Eu mi-as dori sa am un baiat atunci cand va veni momentul. 😀
Am o veste proastă pentru tine: dacă îți dorești nu înseamnă că se va împlini dorința.
Dar am și o veste bună, există 50% șanse să fie băiat, când va fi vremea 😀
Sa stii ca imi doresc 2 copii. Din 2, unul tre’ sa fie baiat! 😀
Cum am spus mai sus, sunt 50% șanse să iasă ce vrei tu :))
Las’ ca asa ii zicea si o cunostinta unei prietene si stii cum a fost pana la urma? Gemeni, fata si baiat :))
Gemeni? Prea de tot … mame eroine 😀
Lol, mie mi-ar placea gemeni, sa scap din prima :))
Apropo, vara-mea e insarcinata si urmeaza sa aiba baiat si e suparata ca nu e fata :))). Si toata lumea zice ca e cu capu’. Pe mine ma enerveaza rahatul asta cu “sa fie musai baiat”.
Ugh, sunt putin invidioasa, e o mama tinerica, are abia 24 de ani. Eu sunt cu un an mai mare.
Sper sa imi misc si eu fundul in urmatorii doi ani, ca n-as vrea chiar la 30, dar, din pacate, diferenta intre mine si ea e situatia financiara. Ei au casa lor, n-au rate, au bani si familii bune, practic nu le lipseste nimic. Noi, abia ne-am luat apartament in rate, ne trebuie o perioada de acomodare cu banii si sa punem ceva deoparte, nu pot sa torn un copil chiar asa si dupa aia sa dam din colt in colt cu banii si mai ales, sa imi iau mie de la gura. Da, stiu, suna egoist dar daca stiu ca pot sa le impac pe amandoua, atunci asa voi face. Nu vreau sa acumulez frustrari, pe care sa i le arunc copilului in fata, neintentionat. La cum merg treburile in Romania, chiar nu vreau sa depind de indemnziatia pentru copil.
Emontionanta postarea ta, recunosc ca eu nu am trecut prin asa ceva, dar, am fost crescuta de bunicii din partea tatalui, cu doi parinti divortati care s-au spalat pe maini. Hai sa zic ca, mama, a incercat sa ma ajute cat de cat, dar pe tata nu l-a interesat de mine. Venea la bunicii mei (parintii lui) doar ca sa le ceara bani, sau sa se certe cu ei. Cu mine n-a stat niciodata, sa facem teme impreuna sau alte chestii desi statea fix la 2 strazi distanta. Cand eram mica si ii ceream bani, zicea ca nu are ca le-a platit la copiii lui meditatii/ scoala, etc. Cand am inceput facultatea, in al doilea an m-am inscris la ID si am avut nevoie de bani, ca urma sa iau salariul dupa perioada in care trebuia platita taxa. Mi-a dat atunci bani (inca nu imi credeam ochilor) dar, minunea a durat putin. M-am oferit sa ii dau banii inapoi si a intins mana sa ii ia fara sa clipeasca. Mama n-ar fi facut niciodata asta.
Acum se plange ca nu il vizitez si ca nu il sun si o arata cu degetul pe maica-mea si pe bunica-mea, sau chiar pe sotul meu, zice ca ei imi baga in cap sa nu ma vad cu el desi… el nici acum, la aproape 50 de ani, nu observa ca el a fost practic absent voit din viata mea si n-am ce sentimente sa am fata de el, sau la ce taclale sa stam impreuna.
Si mama face gestui dureroase, probabil fara sa isi dea seama, pentru ca se vede de la o posta ca tine mai mult la frati-miu (logic, pentru ca el a crescut cu ea), dar… aia e, ne vizitam, vorbim si cam atat. Nici ei nu prea ii dau cine stie ce detalii.
Cat despre tine, e bine sa te uiti in fata si doar atat. Nu te mai gandi la trecut, incearca sa il stergi, incet, incet. E dur, dar e cel mai bine. Unde nu-s amintiri placute, nu are rost sa le tii acolo. Cand mergi pe strada, mergi cu fata, nu cu spatele. Asa si in viata. Ai un copil, un barbat, te ai pe tine. De voi trebuie sa aveti grija. Zi de zi, incearca sa fii tu mai buna cu tine, sa fii mai buna decat cea de ieri si va fi bine.
@Georgi, am două colege (una de școală generală și alte de facultate) care au gemeni; dacă aș avea posibilități le-aș ridica la fiecare câte o statuie și le-aș trimite-o pe poștă împreună cu vreo câteva medalii :))
Așa am vrut și eu, să fiu mamă tânără dar să am oarece confort financiar și prima dată să îmi satisfac toate poftele din banii munciți. Apoi mi-am spus că niciun bun material nu merită prioritate, o să învestim în noi și în copilul nostru și așa ne-am apucat de făcut copil; apropo, stăm în chirie.
Nici eu nu am vrut să îmi iau de la gură sau să mă știu în dificultate cu banii, de aceea am început munca la o săptămână după ce am născut. Și ca să nu intru în depresie, să revin rapid la viața mea de dinainte de copil.
E trist, cunosc și eu cazuri unde unul din părinți a fost absent aproape total din viața copilului după divorț. Divorșul ar trebui să fie doar între 2 adulți, nu între părinte și copil. Mulțumesc de sfaturi 😉
Haha, mersi de incurajare! :)))